România la Lainate Classic 2026

Am plecat 7 jucători din România spre Milano pentru Lainate Classic, prima etapă din circuitul Innova Europe AmTour 2026. Am plecat cu entuziasm și curiozitate. Ne-am întors cu lecții, prieteni noi și foame de mai mult.

Acasă, comunitatea noastră de la Parcul Verdi ne urmărea pas cu pas prin grupul de WhatsApp — le trimiteam poze și videoclipuri de pe teren, iar ei ne trimiteau înapoi încurajări și energie. Unii urmăreau scorurile live în aplicația oficială PDGA. Nu eram doar 7 în Italia — eram toată comunitatea, la distanță de un mesaj.

Iată cum au fost cele patru zile.

Miercuri — Sosirea

Majoritatea echipei a zburat spre Milano miercuri. Resort-ul de golf din Lainate se află chiar lângă o autostradă care urcă spre nordul Italiei, dar odată ce treci porțile, totul se schimbă: liniște, verdeață și terenuri de golf întinse. Membrii clubului de golf își jucau rundele obișnuite — probabil localnicii din Milano. Disc golferi nu prea vedeam, sau poate nu știam încă cum arată unul când nu are discuri în mână.

O surpriză plăcută: am dat peste mai mulți ucraineni vorbitori de română care lucrau la resort și care ne-au ajutat enorm cu cazarea și orientarea.

După check-in, am ieșit să vedem terenul, dar se lăsa întunericul și n-am ajuns mai departe de hole 3. Am făcut câteva drive-uri la hole 1, ne-am uitat unul la altul și am zis: mâine o să fie bine.

Joi — Practice Round

Ni s-au alăturat încă 3 români: Bogdan și Gabriel, care au zburat din afara țării, și Marius. Echipa completă — 7 jucători sub tricolor.

Am făcut câteva drive-uri de încălzire pe primele hole-uri, apoi am pornit runda de practică. Terenul era mai dur decât ne așteptam — un parcurs de golf reconvertit, cu coridoare înguste și OB la fiecare pas — dar eram optimiști.

Și apoi am ajuns la hole 16. Par 3, apă OB la stânga și în centru. Am început deja să pierdem discuri în lac, ca un ritual de inițiere pe care nu ni-l doream.

Seara am mers să vedem concursurile de distanță și ace run. Nivelul unor jucători din circuitul european ne-a lăsat cu gura căscată. Am realizat că jucăm în altă ligă — la propriu.

Vineri — Ziua 1

Vremea a fost frumoasă. Terenul și competiția, nu.

OB-urile și hazard-urile ne-au tras în jos runda întreagă. Iar pe terenul deschis, rafalele de vânt ne luau discurile în direcții pe care nu le anticipam — încă un element pentru care nu eram pregătiți. La final, ne uitam la scorecard-uri și nu ne venea să credem câte bogey-uri adunaserăm. Cursul cerea un tip de precizie pe care pur și simplu nu-l practicasem acasă — fiecare aruncare conta, fiecare greșeală se plătea.

Totuși, nu toți au avut o zi proastă. Câțiva din echipă au reușit runde solide care ne-au dat speranță.

Seara, la hotel, am stat ore în șir analizând fiecare hole. Ce disc am folosit, ce tip de aruncare ar fi fost mai potrivit, unde am riscat prea mult și unde am jucat prea defensiv. Am disecat runda aruncare cu aruncare, încercând să găsim strategii mai bune pentru ziua următoare. Nu era doar discuție — era pregătire.

Pizza party la restaurantul resort-ului a venit la momentul potrivit. Am mâncat, am vorbit cu jucători din toată Europa și am dansat împreună. Iar când DJ-ul a pus „Dragostea din tei", noi am luat-o ca pe o dedicație. Probabil ea habar n-avea că în sală sunt 7 români — dar noi am simțit-o ca pe un semn. Pentru câteva ore, clasamentul nu mai conta.

Între timp, pe telefoane, urmăream Supreme Flight Open — prima etapă din DGPT Tour, care se desfășura în același weekend, undeva peste ocean. Noi aici, profesioniștii acolo, dar toți pe teren în același timp. Am simțit că facem parte din ceva mai mare — startul global al sezonului de disc golf.

Sâmbătă — Ziua 2

Vremea s-a răcit. Și divisia noastră a jucat prima, dis-de-dimineață, pe iarbă udă de rouă. Grip-ul pe disc și bracing-ul la aruncare au avut de suferit — iar vântul a continuat să ne dea bătăi de cap pe hole-urile deschise. S-a văzut pe scorecard.

Rezultatele au fost amestecate: unii din echipă și-au îmbunătățit jocul față de ziua anterioară, alții au avut o zi de uitat și au pierdut locuri în clasament.

Seara, din nou pe telefoane, urmărind DGPT între analiza propriilor runde. Două competiții, două lumi — dar aceeași pasiune.

După rundă, o parte din echipă a plecat să viziteze Milano, orașul care tocmai găzduise Olimpiada de Iarnă. Un pic de turism între runde — nu strică.

Duminică — Ziua 3

Și mai frig. Și mai multă rouă. Și vântul tot acolo. Dar nu mai conta.

Ne-am strâns dinții și am dat tot ce am avut. Majoritatea echipei a revenit puternic în ultima zi și a recuperat locuri în clasament.

Mike a fost cel mai aproape de podium — locul 3 era la îndemână până la hole 17, un par 5 cu un fairway foarte strâmt, unde un bogey l-a coborât pe locul 4. Cea mai bună performanță din delegația României, și un gust amar-dulce cu care ne-am încheiat turneul.

Ce luăm acasă

Nu doar discurile care au supraviețuit lacului de la hole 16.

Am plecat din Milano cu prieteni noi din comunitatea europeană de disc golf. Jucători și organizatori din mai multe țări ne-au invitat la turneele lor și au promis că vor trimite jucători și la competițiile noastre din România. Conexiunile astea valorează mai mult decât orice clasament.

Am văzut ce înseamnă un turneu organizat la nivel înalt — și ce ne lipsește ca să fim competitivi acolo. Am înțeles că terenurile pe care jucăm acasă nu ne pregătesc suficient pentru precizia cerută de un parcurs de golf reconvertit, pentru vântul care îți schimbă planul în mijlocul zborului, pentru presiunea unui scorecard care contează. Am simțit pe pielea noastră diferența dintre disc golf-ul recreational și competiția reală.

Dar am simțit și altceva: că nu suntem singuri. Comunitatea de acasă a fost cu noi la fiecare aruncare, fiecare mesaj, fiecare încurajare. Iar comunitatea europeană ne-a primit cu brațele deschise.

Ne întoarcem cu fruntea sus și cu foame de mai mult.

Următoarea etapă ne așteaptă.